Cum să folosim mierea

   Mierea este substanța zaharoasă pe care o produc albinele prin colectarea nectarului floral și extrafloral sau a unui alt suc luat de pe plantele vii, prin transformarea lui, sub acțiunea enzimatică a salivei și a sucului gastric al albinelor.În timpul depozitării nectarului în celule, apa care este în plus va fi îndepărtată prin ventilare.După aceea mierea este gata pentru a fi consumată (albinele căpăcesc fagurii).În acest caz, mierea va conține numai 20% apă, cât este normal ca ea să fie consumată.
   Pentru a obține un litru de miere sunt necesare 5 kg de nectar.Pentru a căra un kg de nectar este nevoie de 20.000 până la 100.000 de zboruri.Un roi de albine (de la 30.000 la 60.000 de albine) poate fabrica un kg de miere pe zi.Calitatea și cantitatea de miere sunt determinate de factorii geografici și botanici, precum și de sezon.Originea florală a nectarului influențează culoarea, gustul și vâscozitatea mierii.

   Din vremuri străvechi, omul a descoperit mierea și produsele stupului de albine nu numai ca aliment, ci și ca medicament.
   Apicultura era practicată încă din secolul al VII-lea î.Hr., existând o serie de mărturii în acest sens.Tăblițele mesopotamiene, ca și papirusurile egiptene, menționează, printre altele, faptul că mierea și ceara de albine erau folosite ca medicament.La originea sa, mierea era rară, fiind rezervată la început în serviciul religios, pentru a-i venera pe zei sau pentru a hrăni animalele sacre.
   Scrierile din antichitatea greco-romană abundă în menționări despre mierea de albine și utilizarea ei medicală, fiind creată o adevărată mitologie în jurul acesteia și subliniindu-se numeroasele sale proprietăți medicinale: antiseptic, tonifiant, sedativ, febrigug, aperitiv și digestiv.
   Aristotel, de exemplu, a scris șase volume despre albine și produsele lor, recomandând propolisul drept remediu în plăgi supurate.Hipocrate, cel mai de seama medic al Antichității, mai târziu Pliniu, Galien și Dioscoride vorbesc, de asemenea, despre miere, folosită într-o serie de boli.În lucrarea sa ”Despre mijloacele de vindecare”, Dioscoride consideră mierea un adevărat panaceu, indicând-o în boli de urechi, de piept sau rinichi, în vindecarea rănilor și a plăgilor.
   În epoca modernă, prin stupăritul rațional, au fost puse în valoare și celelalte produse apicole: lăptișorul de matcă, polenul, veninul de albine etc., ajungându-se la clasificarea lor în produse apicole naturale directe (mierea, ceara, propolisul, polenul, păstura, lăptișorul de matcă) și produse apicole derivate (cremele cosmetice cu ceară, unguente, tincturi, drajeuri).

   Acțiunile terapeutice ale mierii sunt foarte cunoscute, ea având acțiune antibiotică, bacteriostatică, cicatrizantă, tonicardiacă, calmantă, regeneratoare.

   Mierea este un aliment ușor de digerat.
   Ea cuprinde un amestec de fructoză și glucoză într-o formă care, fără a mai fi transformată de organism, se asimilează direct, constituind o sursă de energie.
100 grame de miere, care furnizează 335 de calorii, conțin 17,2% apă și 81,3% zaharuri: 38,19% fructoză, 31,28% glucoză și 5% zaharoză, 6,83% maltoză și alte dizaharide (aceasta în timp ce zahărul conține 0,1% apă și 99,9% zaharoză).La acestea se adaugă vitamine (B1, B2, B6, C, PP), săruri minerale, oligoelemente, substanțe bactericide (3,21%).

Despre miere şi produsele apicole

   Mierea ca şi medicament reprezintă doar o parte a apiterapiei.Calităţile extraordinare ale mierii: medicament şi aliment preţios în acelaşi timp, sunt cunoscute încă din antichitate.

   Mierea se asimilează foarte uşor de către organism şi ne oferă energie şi substanţe bioactive şi nutritive. Conţinutul de microelemente al mierii este similar celui al sângelui uman. Vitaminele B1, B2, B6, B12, enzime, flavoane, flavonoide, compuşi aromatici, fitohormoni, acizi organici: lactic, citric, malic, oxalic, dextrină, compuşi ai azotului, în total 435 de substanţe. Acestea asigură mierii un loc aparte în reglarea funcţiilor organismului uman.

   Orice tip de miere are proprietăţi specifice: mierea de levănţică lecuieşte tusea şi durerile de gât; mierea de tei uşurează stările febrile şi durerile gastrice, previne migrena, fiind un bun mijloc profilactic şi remediu în pneumonii, astm bronşic, stări nervoase, tuberculoză; mierea de brad este utilă în bolile căilor respiratorii; cea de salcâm este un bun calmant şi tonic; mierea de castan sălbatic creşte tensiunea arterială; mierea de castan comestibil are acţiune antimicrobiană, mai ales în bolile de stomac, intestinale şi renale; mierea de izmă este bună ca leac împotriva durerilor, antihemoragică, tonifiantă; mierea de floarea-soarelui este utilă în bronşite şi boli de stomac.

   Mierea de flori de câmp are o puternică acţiune antimicrobiană, cea de livadă (de pomi fructiferi) vindecă afecţiunile renale, pulmonare şi intestinale. Mierea de munte are calităţi deosebite în bolile de căi respiratorii şi în alergii, fiind o însumare de substanţe nutritive şi curative.

   Mierea este un remediu eficient în diferite boli interne şi ale pielii, un excelent tonic pentru copii, convalescenţi, pentru întărirea sistemului imunitar şi pentru gravide.

   Luând în mod regulat miere, câte o linguriţă dimineaţa, cu o oră înaintea micului dejun; o linguriţă la două ore după masa de prânz şi o linguriţă după cină, se normalizează tensiunea arterială şi digestia, se reduce cantitatea de acid gastric. În cazul colitelor şi gastritelor, mierea se asimilează mai bine cu puţină apă caldă în care se dizolvă.

  Mierea se pastrează în vase bine închise, la rece şi la întuneric, în încăperi curate şi uscate.Mierea nu se va păstra în apropierea substanţelor ce degajă mirosuri tari, căci absoarbe mirosurile.
   Mierea este contraindicată diabeticilor şi obezilor.

   Produsele apicole: mierea, lăptişorul de matcaă, polenul, propolisul, veninul de albine şi ceara, contribuie la întărirea organismului, astfel încât persoanele care le consumă reuşesc să evite aproape în totalitate orice afecţiune.

   Lăptişorul de matcă se ştie că are un conţinut de vitamine din grupa B, mai ridicat decât drojdia de bere. Are un rol deosebit în metabolismul celular, în activitatea creierului, reduce colesterolul din sânge, este util în digestie, pentru combaterea insomniei, a anemiei pernicioase şi refacerea glandelor cu secreţie internă.

   Polenul este un aliment proteic deosebit de bogat în elemente necesare existenţei plantelor, dar şi organismelor animale. Într-un kilogram de polen găsim atâtea doze zilnice de ritin (vitamina P), câte ar fi necesare câtorva zeci de oameni pentru a preveni un accident vascular la nivelul creierului.Anevrina, o substanţă care se găseşte în polen, are un rol deosebit de important în buna funcţionare a sistemului nervos.

   În plus, polenul este un stimulent al poftei de mâncare, înlesneşte digestia, îmbunătăţeşte tonusul, alungă oboseala, previne rahitismul, căderea părului şi chiar face să crească mai repede părul, hrănindu-i rădăcinile.

  Propolisul este compus din răşini vegetale, balsam de diferite compoziţii, ceară, uleiuri eterice, fier, microelemente: cupru, zinc, mangan, cobalt, la care se adaugă polen, flavonoide, secretţii ale glandelor salivare ale albinelor.

   Propolisul este folosit ca biostimulator, care măreşte rezistenţa fizică şi înlătură oboseala. Datorită proprietăţilor sale antivirale, antitoxice şi antiinflamatorii, propolisul îşi găseşte tot mai multe utilizări. Este un bun stimulator al refacerii ţesuturilor afectate de răni, tăieturi şi, mai ales arsuri, degerături. Este foarte util în vindecarea rănilor de la armele de foc, precum şi în cicatrizarea operaţiilor. Propolisul vindecă mucoasa bucală şi este benefic în sângerările gingiilor. Balsamul de propolis protejează împotriva radiaţiilor.

   Veninul de albine se foloseşte în vindecarea astmului bronşic, a discopatiilor, artritelor, reumatismului, în tratarea hipertensiunii, a aterosclerozei, ca şi pentru atenuarea durerilor reumatice, a celor datorate arteritei şi ischiemiei.

   Ceara de albine a fost folosită încă din antichitate şi tot de atunci i s-au recunoscut virtuţile terapeutice. Şi astăzi se foloseşte ceara de albine la prepararea unor unguente şi balsamuri. De asemenea, ceara este folosită şi în industria cosmetică.