Ratania și Hamamelis

   Ratania:

   Conţine 40 % taninuri.
   Preparare tinctură: 50 grame plantă se pune la 250 ml alcool alimentar de 70 grade.
   Se ține pentru 15 zile la temperatura camerei agitând de 3-4 ori.
   Se strecoară şi se pune în recipiente de mică capacitate, la rece.
   Acţiune terapeutică: acţiune astringentă, hemostatică, antidiareică; acţionează asupra mucoasei diminuând secreţia.
   Indicaţii: tratamentul diareilor cronice şi al hemoroizilor.
   Mod de administrare:
   Adulți: doze de 0,10-1 gram, de 3-4 ori pe zi.
   Copii: 0,15 grame pe an de vârstă.
   Nu se administrează copiilor sub un an.

   Hamamelis:

   Este o plantă din America.
   Tinctură de hamamelis: 50 grame frunze de hamamelis se pun cu 250 ml alcool alimentar de 70 grade într-un borcan ermetic închis la temperatura camerei.
   Se agită de 3-4 ori pe zi.
   Se strecoară apoi şi se pune în sticluţe de capacitate mai mică, la rece.
   Acţiune terapeutică: slab vasoconstrictor, deşi puţin toxic, extractul de hamamelis provoacă uneori, tulburări circulatorii şi fenomene vegetative, hipersalivaţie, hiperhidroză, răcirea extremităţilor (mai ales inferioare).
   Indicaţii: puseuri acute ale afecţiunilor venoase (varice, hemoroizi) ca şi în tratamentul cronic al acestora.
   Mod de administrare: doza maximă este de un gram o dată şi 4 grame pentru 24 ore.
   Se mai poate lua câte 20 picături o dată, băute într-o lingură de apă.

 

Crusățea

   Crusățeaua are tulpina dreaptă, rămuroasă, cu frunze zimţate, flori galbene aşezate ca nişte ciorchini.

   Acţiune farmacologică: are efect în regenerarea ficatului ajutând la o mai bună funcţionare a sa, are efect diuretic, antiscorbutic, stimulator al poftei de mâncare, ajută la eliminarea pietrelor renale şi de la vezica biliară, gută, curăţitor şi vindecător al rănilor.

   Infuzia în vin este bună pentru stimularea poftei de mâncare: o linguriţă de seminţe se pune la 1 litru de vin fierbinte.Se lasă apoi 15-20 minute, după care se strecoară.Se bea câte 100 ml înainte de mesele principale.

   Aceasta este o plantă de primăvară și se întâlneşte începând din luna aprilie prin locurile umede şi umbroase.

   Pentru tratarea scorbutului se bea câte o jumătate de păhărel de suc proaspăt din frunze pe parcursul unei zile.

   De la plantă se folosesc părţile aeriene care se recoltează din aprilie până în iunie. 

   Pentru vindecarea rănilor: se zdrobeşte planta proaspătă, apoi se acoperă cu ulei.Se lasă 15 zile la macerat, apoi se strecoară şi se pune în sticluţe mici.Este un foarte bun medicament balsamic.

Răscoage

   Compoziţie chimică: conţine: tanin, acizi triterpenici, saponine, mucilagii, zahăr, polifenoli, ulei volatil, antocianini, vitamina C, săruri minerale, etc.

   Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afte, boli renale sau urinare, cancer, ciroze, diaree, hepatite, enterite, gastrite, hemoragii, leucoree, incontinenţă urinară, prostatite, răni, retenţie urinară. 

   Denumiri populare: biscău, bârsacău, ceaiul lui Ioan, iarba Sfântului Ioan, prisăcan, pufuliţă, răchiţică, răscoace, sburătoare de pădure.

   Preparare: 2 linguriţe de plantă se vor pune mărunţite la 250 ml apă clocotită.Se acoperă pentru 10 minute după care se strecoară.Se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi, pe perioade lungi, eventual amestecat cu pedicuţă.
   Pe plan extern se foloseşte o cantitate dublă de plantă pentru băi.  

   În tradiţia populară: se culegea cu alte plante, la Sânzâiene şi se folosea contra frigurilor.
   Ceaiul îndulcit cu miere se folosea contra problemelor digestive.
   Se urmau tratamente și pentru bolnavii de tulburări psihice, epilepsie şi friguri.
   Se prepara din tulpinile florifere, un ceai pentru durerile de inimă.

   Acţiune farmaceutică: este o plantă astringentă folosită mai ales în afte şi afecţiunile gurii.
   Este depurativă, hemostatică, diuretică, coleretică, colagogă.
   Diminuează inflamaţiile, curăţă ficatul şi-l reface, ajută la afecţiunile prostatei, elimină toxinele din corp, reface rinichii.

Despre culegerea plantelor

   Trebuiesc respectate câteva mici indicații pentru ca plantele să fie culese în cele mai bune condiții:

   Să nu se adune decât plante sănătoase, curate, fără insecte.
   Să se culeagă plantele în zilele însorite, în stare uscată, atunci când roua s-a dus.
   Nu sunt locuri bune de cules următoarele: câmpuri îngrășate chimic, câmpiile și malurile de ape murdare, infestate, terasamentele de cale ferată și locurile apropiate de străzi cu circulație intensă, de autostrăzi și instalații industriale.
   Plantele nu se rup cu tot cu rădăcină, pentru a nu se face pagubă.
   Unele specii, monumente ale naturii, sunt ocrotite prin lege și ar trebui să respectăm acest lucru.Există destule plante medicinale cu același efect care nu se află sub ocrotirea legală (de exemplu: urechea-ursului – ciuboțica-cucului).
   Florile și frunzele nu se strivesc în timpul culesului și nu se utilizează pungi și sacoșe de plastic la adunat deoarece plantele încep să transpire și se înnegresc mai tarziu, în timpul uscatului.

   Premisa culegerii este cunoașterea plantelor medicinale.
   Dacă ea este îndeplinită, atunci se pune problema culegerii plantelor la timpul potrivit, la locul potrivit și în modul potrivit.
   Pentru iarnă se face o provizie nu excesiv de mare de ierburi. 

   Cele mai bune efecte lecuitoare au ierburile proaspăt culese; ele sunt neapărat necesare pentru o reușită în cazurile de îmbolnăviri grave.
   Ierburile proaspete le puteți culege singuri, începând cu primăvara timpurie, uneori deja înainte de sfârșitul lui februarie, până prin noiembrie.
   Unele pot fi găsite chiar în timpul iernii sub pătura de zăpadă, dacă li s-a reținut locul (de exemplu: rostopasca).
 
   Trebuie să le culegem în perioada conținutului cel mai mare de substanțe active.
   La flori aceasta este la începutul perioadei de înflorire.
   La frunze înainte și după perioada de înflorire.
   Rădăcinile sunt scoase din pământ la începutul primăverii sau toamna.
   Fructele se culeg în perioada coacerii.